Un poet prea puţin cunoscut: Firiţă Carp

Jurnal de cititor (Romanul Poeziei)

Poezia lui Firiţă Carp

O postare recentă pe o reţea de socializare mi-a adus aminte de Firiță Carp – Poetul. Olga Căpăţână scria: „El, poetul, dă cu mâna la o parte întunericul, pentru a ne deschide ochii spre poezie. Spre frumos. Spre prietenie. El editează poezii. El adună oameni în jurul său. Oameni de omenie. El sare în ajutor, lăsând la o parte problemele sale proprii și împarte timpul cu cei apropiați. El aleargă într-un suflet la mii de km pentru a asculta cum sună o poezie în limba română în Macedonia sau Muntenegru. Firiță Carp merge des în Basarabia, pentru a se mândri cu Eminescu, pentru a sărbători orice eveniment în limba noastră cea română. Editorul Firiță Carp editează cărțile poeților adesea din contul său, căci știe – de unde poate avea bani un poet?”

Şi, deloc întâmplător, din această perspectivă a prieteniei, am dat şi peste ciornele mele, notiţele mele la cartea sa de poezie, „Carpe diem”, ediţia a doua…

Volumul începe cu un „pretext” quasiteribilist ce confirmă tinereţea spirituală a scriitorului cunoscut mai mult pentru cărţile sale aşa-numite pentru „tineret”: „purtat de viaţă ca de-un râu/ Învolburat, dar strâns în matcă,/ M-am hotărât: acum eu scriu,/ Că, de citit… Ce dacă!” Umorul din al doilea text, „Prognoză”, îmi confirmă ipoteza, cu nuanţa de… ninsoare: „Nimic nou la matinalul buletin de ştiri:/ inima-mi e tot fără minte,/ Sângele la fel de fierbinte/ Şi, ca de-obicei, mă ning amintiri”… Chiar dacă volumul se încheie cu un „Autoportret” în care ridurile sunt o cheie oarecare, iar două strofe din prima strofă sunt memorabile: „Pe fruntea mea de riduri arestată/ vei desluşi mereu nemărginirea/ Cu care ţi-am ţesut delung iubirea/ Să n-o distrugă nimeni niciodată.” (p.108)

De fapt, adevăratul pretext este cel al prieteniei (chiar şi al prieteniei din iubire), o dovadă fiind dedicaţia volumului: „Prietenului meu de suflet, Feri, Târgu Mureş”…

Stilul este, uneori, oarecum retro, se raportează la poezia interbelică sau modernist timpurie, cu pastişe după folclor: „Tu mă inspiri,/ În elixir/ Pe trandafiri/ Vom pune gir,/ În povestiri/ Puţin delir/ Între-amintiri/ Un simplu fir/ pentru nuntiri/ Sărutul bir/ iar pe iubiri,/ Un suvenir/ Să mă inspiri!” (p.11), dar şi cu ecouri de romanţe, nu întămplător unul dintre ultimele poeme fiind dedicat unei doamne a romanţei, Irina Elena Vasilescu! Autocritica (literară), în sensul de auto-analiză, este pregătită pentru a răspunde acuzaţiile… amicale: „Zici că nu sunt original:”, dar, evident, poezia este una de dragoste-„Întrebare”, sfârşind suav: „Dar ce-ai zice dacă ai afla/ Că sufletul tău se joacă/ Cu liniştea sufletului meu?!”

Religiozitatea se prezintă în haine sobru-jucăuşe: „E de mirare/ Cum într-o floar/ Dumnezeirea/ Şi-arată firea/ Nălţând mister/ Suav spre cer/ Şi dând fiori/ Doar prin culori./ E de-nţeles/ C-atât de des,/ În loc de floare/ Am să te toc/ Cu vreun boboc/ Rotund de soare/ Având tulpină/ O zi senină.” (p.13) Din acest punct de vedere, poetul Firiţă Carp s-ar încadra în rara categorie a pasteliştilor (câteodată)metafizici, dihotomici, supuşi legăturii suflet-trup: „Când tu m-alinţi aş vrea să zbor,/ Cum zboară gândul unde-i place,/ Cum sufletu-mi salvat de dor/ Aşterne peste trupu-mi pace…” (p.14) Revelaţiile mistice şi quasi-mistice nu sunt puţine, precum chiar în „Revelaţie” sau „Speranţă” (pp.50-51), zâmbetele fiind la mare preţ aici: „Zâmbetul tău mă va elibera/ De obsesia zădărniciei”. Chiar şi de zădărnicia Poeziei!

Relaţia cu Poezia s-ar putea traduce şi aşa: „temător m-ascund în poeme,/ Şi mă prefac că mi-e bine.” (p.15) Desigur, relaţia poetului cu propria creaţie poate fi una cu năbădăi, mai ales când apare şi Zeiţa Timpului, pretinzând şi ea atenţie! Precum se întâmplă în poemul care dă titlul cărţii: „Mâine e o altă zi,/ E speranţă şi-amânare, Mâine, cine poate şti,/ dac-o fi sau n-o fi soare.// Mâine-i poate niciodată”…, ultimul vers făcându-ne să-l bănuim pe Smiley că l-a citit pe Firiţă Carp, când cântă: „Mâine poate nici nu mai e…” Sic!

O muză fictivă, poate a cronicii literare, îmi şopteşte că poate unele poeme sunt chiar ale tinereţii, „gândurile” şoptind şi ele: „Pe ziua de azi/ M-am gândit de 99 de ori la tine/ Am trecut o bătrână strada cu gândul/ Am privit în ochi o floare de castan/ care tocmi se scutura de gândurile bătrâneţii…” (p.25) Experienţa erotică poate fi… şi dureroasă, dar umorul salvează situaţia: „Privindu-te/ S-ar putea, pe nesimţite/ Să fi obosit într-atât/ Încât/ Cu ochii deschişi/ capul se duce pe spate/ Lovind zdravăn cerul de sub noi/ Şi-acum văd stele verzi./ Doar două stele verzi./ Sunt ochii tăi.” (p.26) Şi în „Telefonul” situaţia se repetă, ultima strofă având morala ei: „Hai, fă cum vrei şi de-astă dată,/ Că doar te lauzi că ai ton./ De nu-mi dai vestea aşteptată,/ Rămâi ce eşti: un… telefon!” (p.57)

Dialogul (imaginar) cu fiinţa iubită se îmbină cu meditaţia, contemplativă sau nu: frumuseţea, fericirea, durerea, iubirea, speranţa, dorul se prind în hora cuvintelor, decuparea cerului devine o joacă („Iubirea e de multe ori un joc”) atunci când certitudinea curtează incertitudinea (p.30)… Desigur, „iubirea e  adesea o capcană” literar-eminesciană (P.32)… Precum şi în „Te miră” sau „A opta minune a lumii”  (p.44-45), ori la „Cu sufletul la gură”, unde este clar identificat poetul cu plopii, p.58. Definiţia „Momentului potrivit” vine oarecum la ţanc (p.54), pentru un veşnic îndrăgostit!!

Unui personaj liric i se acordă o importanţă oarecum negativă: Îndoiala. A se citi poemul „În faţa îndoielii”, p.39, în care se zice, prozaic: „Noi ne temem de iubire de parc-ar fi o boală.” În aceeaşi categorie ar intra Durerea, durerea pierderii oamenilor dragi, precum în cazul poetului Constantin Avram

Cariera militară îşi spune şi ea cuvântul, printre rânduri, la ordin: „Ce ciudate, ce stranii/ Mi se par privirile tale/ Când mângâie tainic castanii/ Inundaţi deodată de floare.// Întreaga-ţi fiinţă exultă/ Sub cerul de mai ireal,/ castanii onoru-ţi prezintă/ pentru tine-nflorind special.” Dar „Rugămintea” (p.53) învinge ordinul, aşa cum şi funcţia bate gradul!

Spuneam de versuri memorabile, greu cuantificabile, nu pentru că ar fi puţine, dar în poemul „Destin” mai găsim, nu numai muntele din noi/ ei, un anume epic liric unic: „Când coboram cu seara Jepii Mici/ Şi ploaia se juca cu noi, prosteşte/ ne-a logodit poteca dintre stânci…”

La urma urmelor, lirica lui Firiţă Carp este una a unui optimism generos („Cântecul tău, ca un alean/ Pe suflet direct mă sărută/ Punem pariu că peste un an/ Voi fi mai tânăr c-o sută…”, p.102), în care se face cu ochiul veşniciei ielelor, cu jalnic chiot, totuşi, p.101, în care Luciditatea mai face şi instrucţie cu Poetul: „Zadarnic cântecul tău/ Freamătă-n zări tremurate/ dacă nu te aşteaptă mereu/ Cineva, oricât de departe…”

Este o experienţă lirică, de stejar „bând cu nesaţ eternitate/ Din cupa cerului senin” (p.99), care ştie a empatiza cu frunzele sale: „Cât poate să ne doară o cărare/ Crescută din senin ca să despartă…” Inocenţa,dorul după desăvârşire acompaniază, cântând după metaforă ( „Ajunsă pe streaşina lumii/ Metafora face cu mâna,/ Dintre poeţi, numai unii/ S-ar părea c-o văd pe nebuna.”, p.66), strigând după cuvintele gata de revoltă, gata de nerecunoştinţă, uneori neruşinate (p.91). Identificarea cu un bob de rouă-n zori (p.86) nu e decât acelaşi zâmbet al recunoaşterii prafului, cenuşii în vânt, carte de identitate a poetului autentic ori care îşi mai caută greutatea autenticităţii… Oricum cochetăria, flirtul cu Poezia, are farmecul său indefinibil: „Niciodată nu se ştie!”, p.76.

Ne putem despărţi de poezia sa, imaginându-l pe poet după o „joacă cu focul”, p.80, stejar aprins între noapte şi zi, de o muză nemiloasă:

„În veşmântul tău de flăcări/ Arde sufletu-mi mocnit.”

Poate sur-prins într-o acuarelă a unui pictor, poate chiar Tudor Meiloiu, căruia îi dedică un text la pagina 74. Categoric, vamă iubirii! (Cf. p.64)

Poate din Cămașa Ioanilor se vor trage strănepoții noștri...

Doina Roman, Prea mulţi zei pentru un deşert, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2017.

Andrew M. Greeley, un mai puţin cunoscut scriitor şi preot romano-catolic, într-o introducere la „Cămaşa lui Hristos” de Douglas Lloyd, recunoştea că romanul acela a fost primul său roman citit şi că „Era pentru prima dată în viaţă când experimentam forţa unui narator priceput în a crea o lume proprie și personaje proprii care îmi subjugau atenţia și îmi antrenau întreaga fiinţă. Iată, îmi spuneam, așa lucrează un adevărat povestitor și de aceea citesc oamenii romane.”

După ani şi ani, putem şi noi afirma, de fapt reafirma, după trilogia „Pragului”, că prin acest nou roman, „Prea mulţi zei pentru un deşert”, Doina Roman este una dintre cele mai originale creatoare de „lumi”… romaneşti, unde S.F.-ul şi „fantazia” se simt ca E.T.-ul într-un film de Spielberg, ca să nu spunem ca peştele în apă, putând şi noi afirma că, da, din „vina” unor scriitori precum Doina Roman se va mai citi roman şi în viitor (Alexei Panshin scria că "tot ceea ce acum poartă numele de S.F. va fi marea literatură a viitorului."). Despre componenta S.F. şi fantasy a literaturii „normale” a viitorului am mai spus şi altădată că nu se va putea fără: până şi un neo-tradiţionalist ca Evgheni Vodolzakin, în „Laur”, dovedeşte asta, lăsând câteva peturi prin Rusia medievală… Ca să nu mai spunem de Tudor Ganea, Mircea Cărtărescu, aparent Ioana Pârvulescu, nu în „Inocenţii”, Yann Martel, David Mitchell, ca să nu ne întoarcem tocmai la Borges şi Casares!

Dar de ce am început… cu o referire la „Cămaşa lui Hristos”? Fără a dezvălui prea multe despre Tot ceea ce încheagă noua carte a scriitoarei, putem spune că avem de-a face şi aici cu o… cămaşă misterioasă, ale cărei ţesături vor susţine parţial şi intriga cărţii!

Avem şi aici un prunc… misterios, dar originea sa este… cât se poate de umană, chiar dacă mama purtătoare este o femeie lerană, adică o fiinţă ivorie seducător de frumoasă (puteţi să vă gândiţi la fiinţele din „Avatar”, dar la mai puţin… albastru!), din neamul leranilor, născuţi din încrucişarea dintre oameni şi glotani, aceştia din urmă fiind una dintre speciile extraterestre care populează universul… imaginaţiei debordante a scriitoarei: „specie inteligentă cu o biologie şi o genetică destul de apropiate de cele umane, aflată în conflict cu certesienii. Posedă cel mai puternic sistem imunitar din universul cunoscut, fiind capabili să vindece un individ din orice specie folosind o tehnică de trecere asemănătoare dializei prin care purifică orice organism complex. Organele lor sunt semimobile.” (p.259 – după cum aflăm din „Dicţionarul Deşertului”, alipit textului propriu-zis)… Oricum, tehnica aceea poate fi utilizată de două ori într-o viaţă, parcă…

Despre „certesieni” sau „certani”, la momentul potrivit, când va veni vorba despre componenta… religioasă a lumii „doinaromane”, poate ducându-te cu gândul şi la „Dune”! Dar mă ia citatul pe dinainte, încântător (din punctul de vedere al satisfacerii… dezlegării unor enigme posibile ale universului plurivers!):

„Încă de la stadiile iniţiale, certesienii au descoperit călătoria interplanetară prin spori care, după desprinderea de Certesia, îşi construiesc nave din praful şi gazele cosmice; acestea capătă aparenţa unor comete. De-a lungul eonilor, conştiinţele de volvox/grup certesiene au dezvoltat o teologie sui-generis care a devenit o teleologie ce le motivează expansiunea şi intrarea în contact cu alte fiinţe din Univers: având drept model Amoeba Unică, primordială, certesienii se simt îndrituiţi ca, modificând biologia, chimia şi, de fapt, întreaga realitate fizică a lumilor pe care ajung, să convertească (în limba lor, a converti este un concept similar cu a digera) la Unime.” (p.258)

Ei, în această carte nu va fi vorba despre… un prim contact, ci despre ceea ce se întâmplă într-o societate… despre care aş îndrăzni să spun că este deosebit de complexă:

„Fâşia Pământului de Sud e plină de”… lerani, care „nu sunt bine văzuţi nici de glotanii care i-au părăsit în faţă, nici de oameni. Sunt doar unelte bune de muncă, neglijaţi, lăsaţi să se descurce singuri, de multe ori sacrificaţi cu bună ştiinţă. Sunt priviţi ca o primejdie fiindcă ar putea înlocui rasa umană şi, în acelaşi timp, ca o specie slabă; ar fi o ruşine să fie consideraţi urmaşii glotanilor. Consiliul nu-i recunoaşte şi nici un leran n-a ajuns până acum pe Glotaria. (…) Oamenii… au venit la noi doar când nu i-au mai avut pe Croitorii Universului, care i-au apărat mii de ani. (…) Cămaşa este a lor.- E făcută de Croitorii Ioani, ziditorii Fâşiei. (…) Cheile sunt Cămaşa şi Ultimul Purtător… N-o să putem să ne tăiem toţi capetele să o împiedicăm pe Alteea să renască unde va vrea. Când se va împerechea încă cu un Croitor al Universului, va trebui să plecăm cu toţii, aşa cum au făcut şi alte civilizaţii.” (P.83-84)

Alteea deja este o altă cheie a urmăririi acţiunii, o super-woman într-un fel, un prototip derivat din femeile-ciupercă, stadii iniţiale ale unei arme bioinformaţionale, cu care se pot avea fantezii, ca şi cu femeile de lut (ecou al soldaţilor de lut „made in china” antică! Ochii oblici ai unora sunt dovada memetică!), care „sunt rezultatul „trecerii indivizilor speciei umane, vii sau morţi, prin purgatoriul biotehnologic subteran din zona controlată de certesieni. Produsele finale sunt asemănătoare golemilor din mitologia ebraică, dar cu diferenţa că au caracteristicile fizice ale sexului feminin. Civilizaţiile aflate în contact cu fragmentul de omenire de după migraţia Ioanilor, dar şi oamenii înşişi folosesc Femeile-de Lut ca sclavi” sau pentru păstrarea liniştii publice…

Stilul Doinei Roman este unul… existenţialist-strugaţkian (la prima prezentare a unei cărţi a domniei sale o numeam sora bună a fraţilor sovietici!), sobrietatea fiind uneori îmblânzită de un umor la fel de fantastic ca şi imaginaţia sa! Un stil care re-confirmă entuziasmul (receptării) „Pragurilor”…

„Existenţialist” deoarece ridică probleme grave ale omenirii din toate timpurile, „strugaţkian” deoarece abordează S.F.-ul dintr-o perspectivă a firescului, fiinţa (aproape) simplă devenind erou-eroină, chiar dacă intră în contact cu alte fiinţe, tuşând ontologic supranaturalul…

În cazul nostru, un profesor destul de obscur de universitate, suplinitor parcă, expert în ştiinţe precum Câmpia Câmpurilor Alternative ori căutând iubirea perfectă sau specializarea în Economia Fracturată, Maximus Sardis, este acuzat de „reţinerea şi lipsirea de libertate a Alteei de către inculpat”, judecându-se… „dispariţia Alteei, Femeia-Ciupercă, aceea care a intrat fără voia ei în Capcana temporală AA512, împinsă de inculpatul…” cu care se deschide de fapt prologul cărţii, acesta fiind încarcerat într-o încăpere dintr-o închisoare cu totul şi cu totul specială, torturat (vorba vine, şi) de un vis care revine şi revine…

Şi la această carte vom reveni şi noi, vom reveni iar şi iar! Deoarece, simplu, merită!

Jurnal liric turcic...

Moscheea albastră

Primul minaret

Când scrisul e rugăciune

Şi-afară ninge de parcă Allah

Ar vrea să scrie şi el

pe sufletele noastre,

alb pe alb, aproape alb,

Amintirea moscheii

Chemând albastru gând,

Adună lacrimi

În călimara ochilor…

Acele lacrimi care, adunate,

Cu gândul la Allah, dau urma cerului

O singură urmă,

Pe zăpada primordială,

Aşternută

Pe gândul despre sufletul nostru, primul gând

La frumuseţea nemuririi noastre:

Taină, precum pasărea măiastră

Strigând de pe minaret…

Strigând albastru

La mărturisirea doamnei,

Când se-ncălţa pentru un nou drum…

Când dragostea e un demon (aproape) îmblânzit!

Ada Carol, Despre dragoste şi alte păsări, Bucureşti, Editura Detectiv Literar, 2017

Fotografie de pe
 pagina de facebook a Adrianei Bulz

Probabil deloc întâmplător şi eu lucram la un manuscris intitulat „Păsăroiul şi… spânzurătoarea”, când am descoperit cartea Adei Carol! E drept, există o bucurie (apropo de… „distractivă”) a scrierii… vieţii, asezonată cu un strop de resemnare „şi cu stil”, reale, chiar dacă auto-declarate, „anemia imaginară” nu are, într-adevăr, aripi, deşi păsările sunt agenţii secreţi ai cărţii-declaraţie: „Vine la mine o dată pe seară,/ cu aerul de artist scufundat în orbită./ Când mă satur de nori îmi croieşte/ o bluză din păsări…/ Noi nu suferim niciodată de anemie imaginară.”, p.13.

Desigur, recunoaştem cu toţii parafraza titlului romanului lui Gabriel Garcia Marquez, „Despre dragoste şi alţi demoni”, dragostea trece, desigur, la reabilitare, cum spuneam, cartea este în primul rând o declaraţie de dragoste: „dacă m-ai lăsa să îţi stau pe inimă şi să-mi rotesc/ privirea, ce s-ar vădi oare din înaltul tău?/ mă întreb uneori şi atunci un zâmbet larg apare/ la rădăcina firelor de iarbă/ care îţi cresc pe umeri şi de care mă prind/ cu pumnii când te escaladez/ în uniforma nou-nouţă.” (p.14)

Referinţele culturale (şi quasi-pop, gen James Blunt, Leonard Cohen; dar şi Kavafis, Nichita Stănescu, Stanislaw Lem, Schopenhauer, Prévert, cele mitologice ori creştineşti) nu îngreunează deloc receptarea, aş putea spune că textul este racordat şi la FB („dacă ne-ar da la TV sau am posta pe FB ceva/ am constitui o pereche destul de abstractă/ pentru curioşi. Cu toate acestea, prinşi între două/ aşternuturi reale – cel cu stele dedesubt şi cel cu/ frunze deasupra, ne părem nouă înşine/ cu desăvârşire concreţi.” - p.15), dar şi la… „acceleratorul de particule” (care apare în poemul „contospirala”, p.16), aşadar experimentului i se dă ceea ce este al lui, cu detaşare, dar şi cu o anume „gravitate”: „desigur însă nu prea contează/ (…)/ al cui satelit mai sunt şi care îmi este orbita,/ pentru că depărtarea la mii de ani lumină/ de noi anulează orice mişcare de revoluţie/ şi fixează elipsa în timp, ca o piatră de onix/ pe un inel absurd de îngust.” (p.17)

(...)

Ada Carol „colecţionează”: butoni de manşete cu zâmbete cu tot, scheunături de căţei, nostalgii de privighetoare, degete alergând pe sub pielea gândurilor cu viteza razelor solare, sâmburi de rodii, bale de melc pe oglinzi, consistenţa untului, sângele Alionei, un „Amor retoric”, miriapozi saltimbanci şi miriapode posibile, absenţe, Penelope (titlu de poem), un „înger de lut ars”, declanşatoare automate de crepuscule kaleidoscopice, nume noi, ploi, jocuri de umbră în întârziat aprilie, pseudo-animale exotice…

Autoarea experimentează şi… nenăscutul, dar şi imunitatea la viaţă, dar, omeneşte, parcă s-ar întoarce la cei dragi, poate chiar la vrăjitorul-bunic (poate altul decât vrăjitorul din prefaţă), care apare în poemul care dă şi titlul cărţii, ba chiar şi mitul androginului:

„Femeia sortită te va pătrunde până la suflet/ precum o ploaie mocănească,/ îţi va topi inima într-un clei/ de lipit cuibul pe care o să-l atârne/ în spatele coastelor tale stângi.// Să ştii! După dragoste încolo vei umbla liber/ (cu un cuib de pasăre în loc de…)/ Însă ea te va vizita doar în sezonul cald/ şi numai în serile cu lună plină o vei auzi.// Aşa vorbea, glumind, bunicul/ iar eu, novicele, m-am tot ferit/ de dragoste şi alte păsări/ până nu demult.” (p.33)

Citind (şi) „Elegie sublunară (via Schopenhauer)”, putem înţelege că, parţial color, volumul este şi schiţa unui roman (tratat) eco de dragoste, unde există… sau a existat Un Stăpân (kunderian sau mai degrabă ba, Jacques!) care a putut crede: „Câinii şi iubitele fac parte din categoria fiinţelor credincioase care îşi ispăşesc vina de a exista fără alt Dumnezeu în acte decât Stăpânul.” (p.37) Un Stăpân care este, mai mult ca sigur, altul decât Omul din „ReAMINtiri”, p.39, un alt fel de psalm declaraţie de dragoste: „E un mal de apă în privirea ta/ ce mă îndeamnă să mă lungesc alături,/ ca tu să-mi curgi prin vene fără grabă/ iar eu să te adun în pumni cu grijă.”

E o iubire (sau mai multe) (im)precisă, în care se pot face declaraţii şi aşa: „te voi iubi până vom amuţi amândoi”! Sau: „îţi aduc sufletul ca să decupăm din el/ urma buzelor tale.” E o iubire… polară, de copii ai gheţarilor: „Alunecăm în crevasa muntelui albastru,/ proaspăt răsărit dintre valuri. El arde pe/ dinăuntru, ca un soare orb.// Acolo dezgrop şi înviu, iar şi iar,/ buzele tale şi mâinile, moi ca felinele./ Aproape că torc…” (p.43) E o „iubire interzisă de timp”, „posibilă/ totuşi în spaţiu ( nota a.g.s.: şi în Carte!), aşa că timpul mai umflă şi el din/ umeri şi uneori mi te revarsă în braţe.” (p.45), e o iubire… mitologică, demnă de toate Penelopele posibile...

(fragment dintr-o cronică mai amplă, care va fi citită pe Boohhub.ro)